Listen in Audio

Medicii ne sfătuiesc să bem minim 2 litri de apă pe zi. Dar cum ar fi dacă a obține 2 litri de apă potabilă pe zi ar fi o adevărată aventură? Sau dacă fiecare înghițitură de apă ar pune sub semnul întrebării chiar viața noastră? Ei bine, vreme de multe secole, locuitorii teritoriului pe care azi îl numim Timișoara au trăi așa, sub amenințarea apei pe care o consumau. 

Astăzi, când spui Timișoara, spui urbea de pe Bega, râul ce trece prin mijlocul orașului. Nu știm cum l-or fi numit primii oameni ce s-au așezat aici, în urmă cu 6.000 de ani, dar e cert că încă din cele mai vechi timpuri, comunitățile umane s-au format în apropierea unei surse de apă. În același timp, relația oamenilor cu apa care le traversa orașul nu a fost întotdeauna una simplă. Dimpotrivă. 

Zona neinundabilă aflată în actualul cartier Cetate a găzduit în permanență așezări umane, pentru că râul ce o înconjura le oferea oamenilor atât apa de băut, cât și sprijin în apărarea față de invadatori. Apoi, pe la sfârșitul primului mileniu din era noastră se ridică și prima fortificație, folosind și ea râul ca o centură de apărare. Transformarea așezării dintr-una de tip semirural în oraș și cetate s-a produs la începutul secolului al XIV-lea, în timpul lui Carol Robert de Anjou, Regele Ungariei. Acesta a ordonat construirea unei fortificații de piatră și a unui castel, în care a și locuit vreme de opt ani, între 1315 și 1323, când Timișoara a fost capitala Regatului Ungar. Din dorința de a avea și altă sursă de apă de băut în afară de râu, unde oamenii spălau și aruncau tot felul de lucruri, regele a dispus săparea unei fântâni în curtea interioară. A fost o primă încercare de a folosi apa de adâncime, dar posibilitățile tehnice ale epocii nu au permis să se ajungă la adâncimea unde se află apa de calitate. 

Însemnările documentare ne spun că vechea Cetate Timişoara era înconjurată de mlaștini care se întindeau până la marginea zidurilor ei. Din cauza numeroaselor inundații, apa din fântânile forate era nepotabilă, periculoasă, fiind un focar de transmitere pentru diverse maladii. Se poate spune că apa contaminată a jucat un rol și în răspândirea epidemiilor de ciumă, din anii 1738, 1762 și 1763, care au decimat populația orașului. 

Odată cu cucerirea Timișoarei de către Habsburgi, orașul intră într-o nouă epocă. În  1717, primul guvernator militar al Banatului contele Mercy, acordă o atenţie deosebită asanării mlaştinilor, întocmind primul proiect de regularizare a râului Bega (între Făget şi Becicherecul Mare). Reușește să îl și implementeze parțial.  1759 este anul în care nivelul apelor stătătoare din preajma oraşului și inundațiile catastrofale se reduc semnificativ, prin construirea sistemului hidrotehnic Timiş-Bega. 

În 1774, inginerul Karl Alexander Steinlein construiește o instalație mecanică, o mașină hidraulică, ce folosea apa dintr-o fântână săpată în malul râului Bega. Cu ajutorul unei roți hidromecanice montate în albia râului, apa era pompată într-un turn cu înălțime de 16 metri aflat în Fabric. Admirația locuitorilor față de această mașină hidraulică a făcut ca ea să figureze pe prima stemă a orașului, cea din 1781, și pe toate stemele ulterioare ale Timișoarei, inclusiv cea actuală.

Prin statutul de garnizoană militară al orașului a fost favorizată implicarea armatei în modul de organizarea al așezării. Prin urmare armata a construit un șanț de scurgere pentru curățarea șanțului propriu-zis al cetății. În acest șanț erau colectate apele menajere ale cazărmilor și ale caselor particulare din Cetate și  deversate în Bega. În  1827, acest șanț nu a mai avut destulă cădere și a fost făcut un altul, de 4.000 m, care trecea prin zonele construite ale orașului. Acesta era unul deschis, numit „canalul sanitar” și a fost utilizat până la introducerea canalizării generale, aproape 100 de ani mai târziu. Din cauza acestuia Timișoara a primit reputația de oraș nesănătos.

Orașul nesănătos a fost sursă de îngrijorare pentru armată, specialiști și medici. Într-un memoriu întocmit în 1870 de dr. Gedeon Becsi, acesta puncta că o rețea de canalizare nu putea exista fără o spălare corespunzătoare a canalelor. Totodată, apa potabilă de pe teritoriul orașului nu era  recomandată să fie băută, iar canalul Bega era impropriu. Concluzia a fost că e nevoie de  forarea unor fântâni de mare adâncime.

Îmbunătățirea vieții timișorenilor a fost un deziderat al începutului de secol XX, care a inclus, printre altele, și creșterea calității aerului și a apei prin sistematizarea unor parcuri și regularizarea râului Bega. Pentru ca Timișoara să devină un oraș mai salubru, s-a pus și problema alimentării cu apă potabilă și a canalizării. Carol Telbisz, cel mai longeviv primar al Timișoarei, începe demolarea fortificațiilor din 1891. Demarează astfel dezvoltarea orașului după un plan urbanistic modern. În timpul mandatului său, între 1885 și 1914, Timișoara înflorește. Apar bulevarde largi, cartiere noi, clădiri somptuoase în stil Secession. Și dezvoltarea industrială este una fără precedent. În „Mica Viena” apar Fabrica de ciocolată Kandia, Fabrica de Lanţuri, Fabrica de pălării Paltim, Fabrica de trăsuri, Fabrica de Chibrituri, Fabrica de pantofi Turul și Filatura sau Fabrica de textile.

În 1894, Primăria Timișoara organizează un concurs internațional pentru proiectul de canalizare al orașului. Concurenților li s-au pus la dispoziție date cu privire la: suprafața totală a orașului, populația, hărți ale orașului, consumul zilnic, populația viitoare estimată și nivelul hidrostatic al stratului freatic. Au fost primite 10 lucrări și au existat trei proiecte câștigătoare (premiul I - ing. Paul Wicher din Sofia, premiul II - ing. Herbert Berger din Koln, premiul III - inspectorul constructor K. Stenernagel din Koln). Niciunul dintre ele nu au fost pus în practică, pentru că panta naturală foarte redusă a orașului presupunea costuri de execuție foarte mari.

Tot în 1894, specialistul - consilier în construcții Salbach din Dresda este cel care a început realizarea unor foraje de mare adâncime în zona limitrofă orașului. În 1897 Serviciul Tehnic al orașului a continuat acțiunile întreprinse de Salbach. Au descoperit astfel condiții geologice și prezența unor straturi de nisip cu un bogat conținut de apă spre Cerneteaz, Covaci și Sânandrei, pe Calea Seghedinului (azi Torontalului), Moșnița, Urseni și Giroc. 

În „Studiul privind alimentarea cu apă și canalizarea Orașul Liber Regal Timișoara”, realizat de inginerul-șef al Timișoarei Ignaz Orban, în 1899, sunt prezentate premizele proiectării sistemului de alimentare cu apă și al canalizării orașului Timișoara. Este prezentată situaţia financiară nefavorabilă, care împiedică punerea în practică a proiectelor și continuarea cercetărilor privind cantitatea şi calitatea apei din diferitele straturi acvifere. Se mai specifică faptul că, pentru reţeaua de alimentare cu apă, trebuie să fie găsită acea sursă care să corespundă integral necesităţilor de igienă. În plus, trebuie  să fie la o distanţă de minim 2 km de oraş (pentru a fi ferită de posibilitatea infestării) şi  să aibă un debit de cel puţin 5.000 metri cubi/zi. 

În anul 1904, Mathias Kajlinger, director adjunct al Uzinelor de apă din Budapesta, preia conducerea lucrărilor de cercetare şi de proiectare a alimentării cu apă a Timişoarei. Acesta studiază cu mare atenţie materialele puse la dispoziţie de primărie şi opinează că valoarea rezultatelor obţinute până acum este bună. Însă ele trebuie puse în concordanţă atât cu cantitatea de apă necesară pe zi, cât şi cu numărul populaţiei din trecut, actuale şi din viitor. Kajlinger apreciază apele subterane ca fiind cele mai potrivite pentru alimentarea cu apă a Timişoarei şi recomandă, pe cât posibil, renunţarea la alte surse. Tot Kajlinger este cel care propune, pentru prima dată, alimentarea cu apă a oraşului din două surse: apa subterană pentru consumul casnic lent şi apa brută din Bega pentru scopuri industriale, pentru stropit străzile sau pentru toalete.

În 1907, i se încredinţează lui Stan Vidrighin, inginer în cadrul serviciului tehnic al primăriei, ca sarcină de lucru, găsirea unei soluţii eficiente pentru canalizarea şi alimentarea cu apă a oraşului. Pentru documentare, Stan Vidrighin a fost trimis, pe banii primăriei, la Dresda, Berlin, Hamburg, Köln, Strasbourg, Karlsruhe şi Londra, pentru a găsi soluţii pe care să le poată aplica condiţiilor specifice din Timişoara. Întors în ţară, el a proiectat sistemele de alimentare cu apă şi de canalizare ale oraşului, pe care le-a pus în execuţie, de data aceasta, cu succes. 

Canalizarea orașului a fost concepută să funcționeze în sistem unitar. Adică atât apele uzate cât și cele din precipitații sunt transportate prin același sistem. Lucrările la canalizarea încep în 1909, cu cele două colectoare, pe malul drept şi pe malul stâng al canalului Bega. În 1911 începe construcția Staţiei de epurare, dată în folosință la finalul anului 1912. Canalizarea modernă a Timişoarei a fost unul dintre proiectele cele mai ambiţioase, dar şi necesare, ale unei urbei aflate în plin avânt la început de secol douăzeci. S-a desfăşurat timp de șapte ani, în paralel cu lucrările de desfiinţare a fortificaţiilor, transformând întregul oraş într-un imens şantier.

Sub coordonarea lui Vidrighin, se continuă forajele de cercetare atât în nordul oraşului, cât şi la sudest, între localităţile Moşniţa, Urseni şi Giro. În total, 139 de sonde de cercetare. În urma acestor studii, Vidrighin a concluzionat că resursele de apă găsite corespund din punct de vedere calitativ şi că pot asigura cantitatea de apă necesară dezvoltării oraşului în viitor. 

Astfel, în 1910 începe construirea Uzinei de apă nr. 1, amplasată la 5 km distanță de oraș, constituind limita sudică a conturului intravilan. Muzeul cuprinde trei clădiri istorice ce au funcționat încă din 1914 ca un „organism”, oferind locuitorilor apă potabilă: grupul de fântâni, deferuginatorul I și casa pompelor. Acestora li s-a adăugat la momentul respectiv și locuința pentru personalul uzinei. După darea în folosință a Uzinei în anul 1914, au avut loc diverse extinderi. Începând cu anul 1918 se pune problema realizării celui de-al doilea deferuginator, intervenție posibil finalizată în perioada 1932-1934 29 . În 1928 a fost prevăzută clădirea transformatorului (uzina electrică). În 1992 a fost pusă în funcțiune noua stație de tratare a apei de adâncime, pe aceeași parcelă cu Uzina nr. 1, fiind scoase din circuit toate clădirile edificate în perioada 1910-1934. 

În baza specializării ca inginer la Universitatea Politehnică din Budapesta, Vidrighin intră în contact cu învățământul tehnic specializat al momentului, dar și cu o anumită manieră plastică de proiectare a perioadei, respectiv curentul Secession. Acesta este un curent care înfloreşte în arte și arhitectură la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. După cum îi spune și numele, Secession înseamnă ruptură, sciziune – o rupere de tradiția istorică, conservatoare, și crearea unor forme în acord cu timpurile moderne. 

În Germania a fost numit „Jugendstil”, stilul tânăr, la francezi a fost cunoscut ca „Art Nouveau”, artă nouă, în timp ce la Viena și Budapesta a purtat denumirea de „Secession”, respectiv „Szecesszió”. 

Uzine de Apă nr. 1 Urseni este unul dintre cele mai reprezentative ansambluri din Timișoara și din România, atât pentru programul arhitecturii industriale din prima parte a secolului XX, cât și pentru răspândirea curentului Art Nouveau. 

Clădirile uzinei de apă sunt construcții la care primează rațiunea tehnologică și funcțiunea industrială, însă toate se supun unei maniere de proiectare influențate de stilul Secession Industrial. Acesta presupune folosirea unor materiale și tehnici noi la momentul respectiv (inclusiv betonul din care sunt construite clădirile uzinei), dar apelează și la modele stilizate, împrumutate din natură.

Denumită inițial Stabilimentul apei de subsol, Uzina de apă unde ne aflăm acum a fost dată în folosință pe 1 iunie 1914. Vreme de patru decenii, aceasta a asigurat singură necesarul de apă al timișorenilor și a funcționat fără întrerupere aproape 80 de ani! Te invităm să-i cunoașteam mai bine povestea.