Listen in Audio

Oare cum era viața angajaților uzinei? Cum era să lucrezi în condiții așa de grele, dar având o misiune nobilă, aceea de a furniza apă bună de băut concetățenilor, și într-un cadru atât de spectaculos? Să nu uităm că Ciarda Roșie, zona în care este amplasată uzina, nu a făcut parte din municipiul Timișoara până în anii 1960. 

Din parcul muzeului se pot observa și celelalte clădiri care au făcut parte din uzină, dar nu au putut fi incluse în complexul muzeal: Locuința, în spatele Casei pompelor, Deferuginatorul II, în spatele Deferuginatorului, și Transformatorul, în spatele Grupului de Fântâni. 

Dacă Deferuginatorul II și Transformatorul au apărut în urma evoluției nevoilor de alimentare cu apă și a tehnologiei, Locuința face parte din prima etapă de evoluție a uzinei, fiind construită între 1913 și 1914. 

E clar că povestea uzinei e strâns legată de numeroase povești de viață, poveștile oamenilor care au lucrat la uzină și ale familiilor lor. Printre primii angajați s-a numărat Lakos Sandor, care a fost șeful uzinei. Iar una dintre fiicele lui, Margareta, s-a născut chiar aici, într-una din locuințele de serviciu, pe 24 decembrie 1923. Ajunsă în preajma vârstei de 100 de ani, Margareta ne-a povestit despre Stan Vidrighin, pe care l-a descris ca pe un om plin de suflet. Pe cât de exigent și sever era în problemele de muncă, pe atât de cald și prietenos era cu angajații săi, gata să-i sprijine în încercările vieții de zi cu zi. Când Margareta și sora ei, Iren, au ajuns la vârsta școlii, tatăl lor a fost pus într-o situație dificilă. Orașul era la 5 kilometri depărtare, iar în jurul uzinei era aproape pustiu. Nu putea să-și lase fiicele să străbată zilnic pe jos atâta drum. Dar nici să nu le dea la școală nu putea. Așa că a decis, cu regret, să își prezinte demisia și să se mute cu familia în Timișoara. Răspunsul directorului Vidrighin a fost ferm: „Nici vorbă, nu mă pot lipsi de un om ca tine!”. Și n-a mai plecat. În schimb, fetele lui au fost duse la școală și aduse acasă, la uzină, cu trăsura personală a directorului. Iar peste iarnă, cu sania aceluia. „Era o sanie neagră, cu doi cai albi, ca un vis. Parcă o văd și acum intrând pe poartă” – și-a mai amintit Margareta, care a fost una din primele vizitatoare ale Muzeului Apei.

Tot de viața oamenilor de la uzină se leagă și povestea parcului, astăzi o oază verde și luminoasă într-un oraș din ce în ce mai agitat. În lungul aleii care leagă poarta de la intrarea de „poarta castelului”, adică intrarea în Deferuginator, se păstrează o serie de platani, arbori de talie înaltă, renumiți pentru rezistența lor. Alte specii de arbori care ne încântă simțurile de-a lungul anului sunt teiul, salcia creață sau salcâmul. Predominant în zona centrală a terenului, regăsim coniferele. Și, nu întâmplător, găsim și azi o serie de pomi fructiferi. Fructele lor se adunau și se împărțeau angajaților. Asta dacă nu apucau să le culeagă copiii lor, înainte. Pentru că aici era și locul de joacă al micuților, ce locuiau cu părinții în clădirea cu apartamente de serviciu.     

Nu în ultimul rând, incinta muzeului este delimitată înspre intersecția străzilor Calea Urseni și Vasile Zbegan de o porțiune de gard istoric valoros, din piatră buciardată și grilaj metalic. Elementele de feronerie ale gardului păstrate se înscriu în simbolistica Secession-ului auster, dar de mare finețe, cu care deja ne-au obișnuit clădirile prin utilizarea elementelor decorative geometrice sau florale simplificate.