Listen in Audio

Ne aflăm deja la 5 metri sub nivelul solului. Practic, am coborât în fântână. Dar nu orice fântână, ci una uscată. Cum adică uscată? Până în 1914, pompele submersibile, care pot funcționa sub apă, nu fuseseră încă inventate. Așa că proiectanții au gândit clădirea ca o „fântână uscată”, care să permită celor 2 pompe de suprafață să stea suficient de aproape de coloana de apă din sonde și să nu se depășească nivelul hidrodinamic. Astfel, cele 12 sonde  coborau până la 77 de metri adâncime și captau apă din straturile acvifere de adâncime, aflată sub presiune. Cele două pompe o aspirau și o împingeau către Deferuginator, adică stația de filtrare. În total, cele 12 sonde extrăgeau 60 de litri pe secundă. 

Ce-i cu atâtea culori? Prin țevile acum albastre circula apa brută, proaspăt extrasă din acvifer. Prin bucățile de conducte astăzi verzi circula apă deja filtrată, care era întoarsă de pe traseu pentru a spăla sondele. Coloana de apă era gestionată prin vanele aflate între cele două culori, activate prin acele roți la care ne vine să ne jucăm, și care permiteau sau blocau accesul apei în sonde, de sus în jos. Iar conductele roșii transportau aer. 

Dar ferestrele OZN-ului aveau oare doar rol estetic? Ai ghicit, nu. Să nu uităm că mantra era funcționalitate și estetică. Hublourile de pe cupola din beton permiteau montarea și demontarea sondelor din clădire. 

Și dacă tot veni vorba despre montare și demontare, oare cum se construia la începutul secolului al XX-lea? Cum au reușit să sape foraje la 77 de metri adâncime? Dar să construiască o clădire atât de spectaculoasă și solidă? Să nu uităm că ne aflăm deja în pânza freatică și pereții încă de protejează de apă. Răspunsul e, firesc, cu mult efort uman. Imaginile de arhivă stau mărturie pentru eforturile celor care au pus umărul la dezvoltarea orașului. Și ilustrează o mică parte din lucrările de construcții. Te invităm să faci un exercițiu de imaginație... 

Până în anii 50, când a fost construită o nouă uzină care trata apa din Bega de data aceasta, timișorenii au băut exclusiv apă de adâncime. Adică din acvifer. Decizia de a completa necesarul de apă prin tratarea apei de râu a fost motivată tocmai de nevoia de a proteja sursele subterane de apă. Chiar dacă acviferele se reîncarcă din precipitații și râuri, deseori natura nu ține pasul cu rapiditatea consumului uman. 

Astăzi, apa Timișoarei provine în proporție de 75% din râul Bega, iar restul de 25% din foraje. Cele 49 de foraje actuale sunt grupate în două fronturi de captare, localizate la sud-est de oraș. Împreună, ele pot asigura 340 litri de apă pe secundă. Pentru a proteja resursele de apă, debitul total este menținut la circa 200 de litri pe secundă.

Te invităm acum să vezi mai de-aproape pompele, comorile de pe fundul fântânii...